Curajul de a trăi – Dan Bituica

„După ce ușa celulei a fost închisă cu zgomotul acela metalic, m-am lungit pe patul incomod. Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez că mă aflam acasă, în patul din camera mea. Parcă îi auzeam aievea pe ai mei șușotind și pe mama tușind. Mă vedeam copil, cuibărit sub pătura aspră, pe dedesubtul căreia mama așeza, întotdeauna, un cearşaf. Îl trăgeam până sub nas ca să-i simt mirosul de curat. Pe vremea aia, îmi plăcea să privesc îndelung cerul și să aștept ca întunericul să se înghesuie în fereastră. Stelele îmi erau punctele cu care mă jucam, încercând să le grupez, încât să formez diferite animale. Tânjeam după acele vremuri, în fiecare clipă a singurătăţii mele. Fusese cea mai pură perioadă din viața mea și nu o voi uita până când întunericul absolut se va așterne peste ochii mei trişti…”

„Oare eu sunt cel care trebuie să plătească pentru toate păcatele lumii? Am obosit, cu adevărat! Sunt clipe în care aș vrea să mor pentru ca totul să se oprească odată pentru totdeauna. Apoi, îmi revin și-mi spun că trebuie să am curaj!

–Curajul de a trăi!

–Exact, curajul de a trăi. La mine se întâmplă lucrurile invers, îmi trebuie curaj să trăiesc, nu să mor.”