Descriere
În fiecare dimineață Derek Smith merge la alergat. Într-o zi ceva îl abate de la traiectoria lui zilnică, schimbându-i complet viața. Pe marginea drumului zac împrăștiate bucăți din cadavre, ca într-un puzzle lugubru construit de o minte bolnavă. Un caz ce la început pare simplu, dar la care oricine poate fi suspect. Oare chiar familia lui să fie în spatele acelor atrocități? Va descoperi Derek adevăratul criminal? Îl va opri la timp sau va deveni și el o victimă a ucigașului în serie care pare să aibă o fixație asupra lui?
Fragment
― Prima victimă este bărbat, caucazian, undeva în jur de patruzeci și cinci de ani, brunet. Doar mâna și piciorul stâng îi aparțin. A doua victimă are trunchiul, capul și mâna dreaptă. Este o femeie, în vârstă de patruzeci și trei de ani, tot brunetă. Celei de-a treia victimă îi aparține doar piciorul drept. După cum arată pielea și părul subțire, aș putea spune că este de vârstă înaintată, vreo șaptezeci de ani. Treaba asta, pe cât de ingenioasă e, pe atât de morbidă. Dacă le pui laolaltă, toate aceste bucăți de pe masă formează un întreg corp. Nu mai mult, nu mai puțin.
― Deci, ce îmi spui tu este că trei oameni au fost ciopârțiți de-a binelea. Vorbim de un profesionist?
***
Mă apropii de masă, apuc de un colț pânza ce o acoperă și care e pătată de sânge pe alocuri, iar atunci o văd. E transpirată toată, iar din gură i-a curs o substanță albă puțin spumoasă. Mă privește cu ochi imploratori și ține mâinile tremurânde întinse spre mine. E îngrozitor! Pe picioare sunt urme de sânge proaspăt. Are abdomenul tăiat pe jumătate și pielea din acea zonă îndepărtată. Dinăuntru, organele interne reprezintă un spectacol grotesc. Inima abia îi mai bate, iar plămânii acoperiți pe jumătate de cutia toracică sunt la vedere. Intestinul subțire, splina, oasele, mușchii sunt ciopârțiți și venele sunt prinse în pense chirurgicale. Verificându-i pulsul constat că este foarte slab, iar culoarea pielii cadaverică. Totul este expus, iar ea, printr-un miracol, încă trăiește. Brusc, tot stomacul mi se ridică în gât. Îi întâlnesc din nou privirea și o iau de mână ușor, fără să o bruschez, străduindu-mă din răsputeri să spun ceva. E rece, mai ceva ca un om mort. Cu pupilele complet dilatate mă privește insistent. Încearcă să vorbească, dar buzele îi sunt atât de uscate, încât am senzația că pielea i se va crăpa. Mă strânge cu ultimele puteri și reușește să șoptească:
― Nu mă lăsa să mor …
