Umbrele trecutului – L.M .Aria

Trauma pierderii părinților și a singurei femei pe care a iubit-o îl împinge să plece, să lase trecutul în spate, să se vindece, iar rănile să i se cicatrizeze. Când trecutul e tot acolo lipit de el și nu îl lasă să doarmă ori să respire fără să îi amintească de cele petrecute, se reîntoarce de unde a plecat și alege să-și înfrunte proprii monștri.

Dar oricât încearcă detectivul Derek Smith să se deconecteze de fantomele care nu au încetat să îl bântuie, apare un nou caz, o nouă serie de scrisori, cuvinte alambicate și cadavre mutilate, iar atunci e silit să o ia de la început, fiecare zi fiind o nouă provocare.

Thriller-ul polițist  Umbrele Trecutului este continuarea romanului Joacă-te cu mine

„Trecuse mult timp de când nu mai ieșisem deloc din casă. Simțeam cum întreg corpul îmi trosnea, de parcă s-ar fi aflat sub presiunea unei dureri invizibile, care nu putea fi observată fizic, însă îmi era adânc împlântată în suflet. Arareori îmi sileam corpul trudit până aproape de fereastră. Însă nici măcar nu mișcam draperia, ci mai degrabă încercam să văd prin ea, să observ oamenii ce treceau prin fața casei mele. Îi uram. Fericirea lor mă deranja. Mă așezam din nou pe pat, ghemuit, cu genunchii strânși la piept, și nu-mi doream decât să vină o zi în care durerea și ura pe care le simțeam să facă parte din mine, să se integreze în mine, sperând ca astfel, poate, toate astea nu mi-ar mai fi făcut rău.

În toată acea perioadă, Claire a fost cea care, din proprie inițiativă, a avut grijă de mine. Poate că încă spera. Ea îmi aducea zilnic mâncare gătită, pe care eu refuzam să o mănânc, lăsând-o acolo, în același loc unde o punea, până când ajungea să mucegăiască. Însă, într-o dimineață în care urmam același ritual ce nu ducea practic nicăieri, doar la slăbire și extenuare silită, m-am forțat să mă ridic în sfârșit din pat. Picioarele mă dureau teribil, capul îmi plesnea, iar degetele parcă îmi erau ca de gumă. Străbăteam destul de nesigur cei câțiva pași care mă despărțeau de ușă, având senzația pregnantă că mă descompuneam lent, și, într-un final, am reușit să pun mâna pe clanță. O simțeam rece la atingere. Palmele au început încet, încet să îmi transpire. Am învârtit mânerul în mână și am ieșit. Lumina de afară m-a lovit cu putere direct în față și am simțit nevoia să ridic palma la ochi pentru a mă proteja. La picioarele mele, zăceau mai multe ziare aruncate la grămadă. M-am aplecat cu greu, încă amețit după atât de mult timp petrecut doar între așternuturi, și le-am ridicat, privind unul dintre ele cu atenție. Pe prima pagină, subiectul principal dezbătut era legat de James, iar mai jos se regăseau poze cu părinții mei înfășurați în saci de plastic. Mi-am ferit privirea în încercarea de a nu mai vedea nimic din realitatea urâtă și l-am observat pe vecinul meu privindu-mă. În ochi, îi citeam un amestec de înțelegere și compasiune pură, apoi m-am uitat involuntar în jurul meu. Oamenii se opreau pe loc, cu capetele întoarse spre mine, fălcile lăsate în jos și ochii supărați. Am lăsat ziarul să cadă la pământ și am intrat în casă. Dintr-un impuls de moment, mi-am luat geanta ascunsă după ușă, am aruncat în ea câteva haine și am decis să plec departe de tot și de toate.

Fără să anunț pe cineva ce anume vreau să fac. Fără să încui în urma mea. Fără să mă uit în spate.”